Ce înseamnă să unești fapta cu credința?

În a doua epistolă a sa, Petru scrie ceva foarte interesant:

5 De aceea, daţi-vă* şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa*;
6 cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia;
7 cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi*, iubirea de oameni.
8 Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici* neroditori în ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Hristos.
9 Dar cine nu are aceste lucruri este* orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţat* de vechile lui păcate.

La prima impresie, versetele 5-7 sunt o progresie, însă una foarte stranie. La început parcă totul e bine – credința trebuie unită cu fapta. Apoi e straniu – fapta cu cunoștința, abia apoi apare înfrânarea, răbdarea și doar la sfârșit dragostea.
De parcă ar fi posibil să ai evlavie fără dragoste, răbdare fără evlaviea, înfrânare fără răbdare și evlavie, cunoștință fără înfrânare și credință fără fapte.
Iată câteva opinii asupra acestui text.
William McDonald

Petru nu greșește ci el enumeră roada Duhului care trebuie să fie în omul credincios. Pur și simplu noi trebuie să depunem efortul să adunăm aceste piese de puzzle pentru a obține o imagine corectă a vieții de creștin.
Petru atrage atenția și asupra lipsei efortului nostru și a roadei Duhului. El afirmă că lipsa acestora ne face lenești și neroditori. Aici e tristețea și fățărnicia vieții de creștin.
Iată ce spune Vernon McGee.

Opiniile lui W. McDonald și V.McGee au fost preluate de pe ebiblia.ro

Anunțuri