Teoria Big Bang nu este aplicabilă sistemului nostru solar

Conform teoriei Big Bang , dintr-o aglomeraţie de praf s-au format bucăţi mai mari de rocă , iar acele bucăţi de rocă s-au contopit într-un corp ceresc (în satelici şi planete).

Conform acestei teorii – dacă am avea praf şi bucăţi de rocă rotindu-se undeva în spaţiu atunci ar trebui ca ele să adeverească modelul Big Bang-ului. Iată două exemple a neconcordanţei acestui model.

1. Centura de asteroizi.
Între planetele Marte şi Jupiter se află o centură de asteroizi .

Numărul asteroizilor pe centură este de peste 2000. Distanţa de la planeta Marte este de aproape 50 milioane km.
Apare o întrebare simplă : De ce aceşti asteroizi nu formează aglomerări mai mari? De ce nu asistăm la „lipirea” mai multor asteroizi?
Dacă modelului Big Bang ar fi adevărat atunci aceasta ar avea loc.

2. Inelele planetelor.
Toate planetele gigantice din Sistemul nostru Solar au inele , fie mai vizibile fie mai accentuate.
De ce aceste inele nu se „strâng” într-un corp ceresc?


De fapt, chiar modelul evoluţionist presupune că inelele, precum şi centura de asteroizii au apărut din cauza că în locul lor a fost o planetă (sau un satelit) care din motive necunoscute a explodat.
Dacă a explodat atunci , conform teoriei Big Bang ar trebui să se refacă la loc.
Încă , dimpotrivă , evoluţioniştii ajung să presupună câte miliarde de ani au inelele planetelor.
Conceptul evoluţionist nu se resprectă pe sine, cum poate el fi predat în şcoli ?