Tot astfel , mult publicatele fotografii ale suprafeţei Lunii , cât şi cele ale planetei Marte , arată clar semne chiar de natură catastrofică , ce demonstrează că acestea s-au deteriorat în trecut de la forma iniţială , oricare ar fi fost aceasta . Fragmentele de asteroizi ,meteori şi meteoriţi care se sparg , şi cometele în descompunere ,toate adaugă mărturia lor în sprijinul catastrofismului şi deteriorării . Nicăieri în sistemul solar nu se găsesc nici o dovadă de vreun proces de construire , fie al corpurilor planetare însele , fie al complexităţii sistemelor chimice şi fizice care se găsesc pe ele .
În sfârşit , aselenizările i-au permis omului să studieze realmente compoziţia şi structura unor materiale de pe cel puţin unul dintre corpurile extraterestre (se are în vedere Luna) .Destul s-a găsit până acum pentru a se permite concluzia fermă că pământul şi luna sânt de structuri enorm de diferite şi prin urmare nu au putut avea acelaşi „strămoş” celest evoluţionist .
„Spre surpinderea savanţilor , structura chimică a rocilor de pe lună este distinct diferită de cea a rocilor de pe pământ . Această diferenţă arată că luna s-a format în condiţii diferite …şi înseamnă că orice teorie despre originea planetelor trebuie să explice acum crearea pământului şi a lunii pe căi diferite . ”
Aceasta este o descoperire ştiinţifică extrem de importantă şi va trebui subliniat cu tărie în clasă . Luna şi pământul au structuri diferite şi deci origini diferite !
Cu toate că nu avem încă roci de pe alte planete pentru studiu este uşor de prezis că şi ele vor fi mult diferite de cele de pe pământ . Evident , dacă propriu satelit al pământului nu a evoluat cu pământul sau din pământ , este absurd să te gândeşti că celelalte planete ar putea avea aceeşi origine evolutivă . Acest adevăr incontestabil al ştiinţei a făcut ca toate modelele evoluţioniste curente despre originea sistemului solar să fie cu totul depăşite . Singura raţiune pentru ca profesorul să consume timp în clasă cu aceste concepte este interesul istoric pe care acesta îl prezintă faptul că ele constituie un exemplu despre modul în care omul încearcă persistent să evite explicaţia creaţionistă .
Desigur , chiar şi înainte de această descoperire a fost arătat un număr considerabil de falsuri în toate aceste explicaţii evolutive ale originii sistemului solar de către diferiţi oameni de ştiinţă . Unele dificultăţi pe care le întâmpină sânt următoarele :
1. Concentrarea a 98 la sută din momentul unghiular al sistemului solar în planete , în timp de 99,8 la sută din masa sistemului solar este concentrată în soare .
2 . Înclinaţia extremă a orbitelor lui Mercur şi Pluton , cât şi aceea a asteroizilor , meteoriţilor şi a cometelor faţă de planul eclipticii soarelui .
3. Rotaţiile axiale retrogradate ale lui Uranus şi Venus (se mişcă opus restul planetelor) .
4. Faptul că o treime din sateliţii planetari au orbite retrogradate faţă de sensul de rotaţie a planetelor respective .
Acestea şi alte fenomene s-au dovedit incapabile de a explica rezonabil cu ajutorul uneia dintre teoriile evoluţioniste . Drept rezultat ,mulţi astronomi au fost destul de sinceri ca să admită că nici una dintre ele nu este satisfăcătoare . Noile informaţii despre structura lunii, însă , trebuie să constituie lovitura finală .
Cu siguranţă că apare rezonabil , de pe acum , să tragem concluzia că modelul creaţionist oferă singurele mijloace satisfăcătoare de explicare a minunatei structuri a sistemului solar . Nu numai că diferitele preziceri din modelul creaţionist rămân în picioare , aşa cum au fost arătate mai sus , dar nu există nici un aspect al soarelui sau al planetelor lui care să nu poată fi explicat simplu şi direct ca fiind un produs al creaţiei speciale de la început , urmată mai târziu de decădere şi de catastrofism .
Curbet Alexandru 